Business

DANIEL MURARIU: “Ceea ce se învață la școala de medicină este ceva infim în raport cu progresele tehnologiei”



Aceleași mâini țin bisturiul – trasând incizii precum își lasă artistul arta pe o pânză de pictură, dar mângâie și clapele pianului. Dr. Daniel Murariu este un medic apreciat în Statele Unite, iar povestea sa, care începe din România, arată cum chiurgia plastică este, de fapt, o supremă formă de artă. A venit în România pentru un Congres care l-a lăsat să stea doar o zi la București, dar chiar și așa, după zborul de peste ocean și până la cel spre Timișoara, i-am cules mărturisiri care pot inspira generația din prezent, pentru care granițele georgrafice aproape că nici nu mai există.

 

 

– Intuiesc că povestea ta începe asemenea celor pe care mulți români le-au încercat, în anii de după 1989. Perspectiva emigrării pe Tărâmul Făgăduinței a schimbat multe destine. Familia ta a plecat în SUA. Erai copil. Ce ai știut și cât ai conștientizat din această decizie a familiei?
Da, ştiam că va fi o schimbare, dar fiind curios din fireplace nu am protestat. Familia şi prietenii rămaşi în România mi-au lipsit mult şi mi-a fost destul de greu din pricina aceasta. Probabil de aceea am revenit în România, aproape în fiecare vară. 

 – Cum period viața voastră în Iași, până la momentul 1993?
Fiind copil, nu îmi dădeam seama de grijile de zi cu zi trăite în România de atunci. Aveam bunici la ţară şi nu duceam lipsă de alimente nici înainte şi nici după Revoluţie, iar părinţii mei – mama profesoară şi tata inginer, ne-au putut oferi mie şi fratelui meu o viaţă de clasă mijlocie, în perioada aceea. Verile le petreceam la bunicii din Prisăcani, sat aflat pe malul Prutului. Acolo îmi făceam undiţe şi mergeam la pescuit cu prietenii sau ne petreceam timpul jucându-ne.  

 – Îmi imaginez că a trebuit să renunțați nu doar la un stil românesc” de viață, ci și la multe lucruri de acasă. Care este acel obiect pe care l-ai luat cu tine atunci, din România, și care te însoțește de atunci?
Clasoarele cu timbre! Înainte de ‘89 am prins gustul timbrelor și, de mic copil, împreună cu ceilalți copii din cartier, îmi petreceam zilele uitându-mă la timbre și făcând schimburi cu prietenii mei. Daca stau să mă uit la nepotul meu, Sebastian, cred că viața period mai simplă atunci decât este acum. Petreceam timp în aer liber și socializam mult cu alți copii. Ce nu am putut continua au fost lecțiile de pian, din cauza costurilor din State. Începusem să studiez pianul la Colegiul Național de Arte Octav Băncila” din Iași si, cu toate ca nu eram la fel de talentat ca fratele meu, mi-a placut. Abia la facultate am reînceput lecțiile, după șase ani de pauză. 

 – Când ați ajuns în SUA, vorbeai limba engleză? Cum ai fost primit la școală? Cum a fost acomodarea?
Vorbeam puțin, dar fiind într-un loc nou, eram mai timid și tacut. Inițial, la școală au recomandat să repet clasa a VI-a. Noroc că mama mea s-a opus și atunci am făcut un semestru de ESL (English as a Second Language). Astfel am recuperat și am fost transferat la engleza normală în a doua parte a anului, iar în anul următor la engleza pentru avansați. Matematica facută în România în clasa a VI-a period mai avansată decât se preda în clasa a VII-a în State, astfel că am fost transferat la matematică avansata aproape de la inceput. Mi-a placut matematica, iar la sfârșitul clasei a VIII-a primeam un premiu pe școală, obținând cel mai mare punctaj la un examen. La liceu am avut oportunitatea să intru la Illinois Mathematics and Science Academy, liceu cu internat finanțat de stat, doar pentru elevii pasionați de matematică și științe. Acesta fusese infiintat de Dr. Leon Lederman, laureat Nobel și cunoscut pentru particula lui Dumnezeu” și Guvernatorul Statului, Jim Thompson, în 1986. Am avut privilegiul să am colegi cu adevărat remarcabili. Spre exemplu, Youtube, Paypal și Yelp, ca sa enumăr numai câteva platforme, au fost înființate de foști elevi ai liceului. 

 – Ai studiat Medicina în America. A fost o șansă profesională mai importantă decât dacă ai fi studiat la Iași? Ce ne poți spune despre perspective, în cele două scenarii?
Am studiat numai în SUA, deci nu știu din propria experiență ce înseamnă să înveți Medicina în Romania decât de la medicii cu care colaborez și de la prietenii români. Medicina în SUA durează patru ani și se face după alți patru ani de facultate generală, iar competiția este destul de mare. În anul în care am intrat la facultate, au fost în jur de 10.000 de aplicanți pentru 175 de poziții. Costurile au fost imense, în jur de 60,000$ pe an, pe când în România puteai face o facultate fără să plătești vreo taxă. Eu, ca scholar la Medicină, am mers să învăț de la cei mai buni și pentru suma aceea m-am așteptat ca toți profesorii să își predea cursurile la cele mai înalte standarde. Povești de genul șpagă sau profesori care să te pice la un examen doar pentru că nu te plac, nu există; poate acum lucrurile s-au mai schimbat în România, dar acum 20 de ani am auzit astfel de povești. La rezidențiat eu eram physician sub supraveghere. Aveam grijă de pacienții profesorilor și preluam o parte din rolul lor tutorial, iar ei m-au învățat meserie. Nu s-a pus problema că nu mă învață pentru că o să le fur meseria. Fiind în poziție de profesor acum, e o mândrie pentru mine să știu că am contribuit la educația rezidenților sau studenților de la Facultatea de Medicină. Recent am fost abordat de o fostă studentă de pe vremea când eram rezident; suntem prieteni pe social media și de multe ori am remarcat operațiile pe care le face și profesionalismul pe care îl are. Când mi-a scris, mi-a spus cât de mult a fost influențată de interacțiunea cu mine, care a determinat-o să urmeze o specialitate în chirurgie. Am rămas plăcut surprins și am realizat că ceva banal pentru mine când eram rezident, cum ar fi să înveti studentii de la Medicină cum să coasă o incizie sau cum să rezolve problema unui pacient, a însemnat atât de mult pentru un viitor medic. Mediul de lucru a fost întotdeauna exigent, i-am învățat și pe altii la rândul meu, așa cum am fost învățat de predecesorii mei. Mi se pare ceva regular și sper că așa se întâmplă și în Medicina românească.

 

 

 

DACĂ NU PLECAM DIN ROMÂNIA, NU SUNT SIGUR CĂ AȘ FI VRUT SĂ FIU MEDIC”

 

– Din România au plecat, după ’90, mii de tineri care studiau Medicina sau care obţinuseră deja diploma de medic. Care este motivul? Cel financiar? Cel al organizării societății, în ansamblu?
Nu poți practica Medicina la nivel european într-un sistem subfinanțat, având un salariu modest ca medic, care nu îți permite să îți cumperi cărțile de specialitate. Apoi să fii criticat de media și de public pentru lipsuri materiale de care alții sunt vinovați… cred că acestea sunt câteva dintre motivele pentru care au părăsit România. Dacă nu plecam din România, nu sunt sigur că aș fi vrut să fiu medic. Să ajungi precum neurochirurgii de la Colentina veniți înapoi din Franța după rezidențiat cărora le mor pacienții pentru că ei nu au acces la firele necesare… e strigator la Cer.  

 – Care este personalitatea de la care ai învățat profesional, admirând-o?
Am luat tot ce am putut bun de la toți cei cu care am avut privilegiul să interacționez. Totusi, doi foști mentori de pe vremea când eram la Chirurgie Generală m-au impresionat în mod extraordinar. Dr. John Balfour, chirurg normal care și acum, la 80 de ani, are grijă de pacienți cu aceeași pasiune și dedicatie. Când eram în sala de operație eram precum un soldat lângă un normal, nu-mi venea a crede că mă aflu lângă o personalitate atât de mare. Și Dr. Don Parsa, chirurg plastician, primul microchirurg în statul Hawai’i cu o educație dobândita de la giganții” chirurgilor americani și cu pasiune pentru educație – a fost cel care m-a învățat cum să cos ca un plastician din primul an de Chirurgie Generală și a fost cel care mi-a arătat cât de frumoasă e specialitatea de plastician. Evident ca mai sunt multi alții care m-au format, dar de cei doi m-am atasat altfel. 

 – În 2006 ai lansat Fundaţia Daniel Murariu” prin intermediul căreia acorzi burse de studiu tinerilor din medii defavorizate. Tinerilor români… Este o datorie pe care o simți pentru țara în care ai copilărit?
Când am plecat din România, terminasem clasa a VI-a, iar părinții au contribuit la taxe ca restul cetățenilor din care period finanțat sistemul academic, deci nu am simțit vreodată că am o datorie de plătit României. Ceea ce m-a determinat să încep Fundația a fost o dorință de a-i ajuta pe cei care nu au avut norocul meu, eu având șansa să mă nasc într-o familie care a apreciat școala si care mi-a oferit tot ce am vrut din punct de vedere educațional.  

– Dintre beneficiarii activității Fundației, câți se întorc cu recunoștință, să vă mulțumească? Știu că mama ta se ocupă de selecția cazurilor, deci este o acțiune de familie…
Nu știu câți dintre ei conștientizează și nu mă interesează în mod particular să vină să-mi facă reverență. Ceea ce sper eu e că într-o bună zi își vor da seama că au fost ajutați – nu contează de cine – și poate la rândul lor îi vor ajuta pe alții. Încerc să fac un snowball impact” (n.r. – „efect de bulgăre de zăpadă”) mai degrabă. 

– Ești tânăr. În 2006 erai chiar foarte tânăr. de unde această forță mobilizatoare?Aveam 26 de ani, deci nu eram chiar așa tânăr: Eminescu a scris Luceafărul” la 23 de ani, Carol Davila, la 25 de ani a reformat sistemul sanitar în Țara Românească, până la 30 Alexandru cel Mare avusese unul dintre cele mai mari imperii din toate timpurile. Evident că nu sunt nici pe departe în aceeași categorie cu aceste nume, vreau doar să subliniez forța tinereții, entuziasmul care poate schimba câte ceva oriunde în lume. Am avut și am dorința de a ajuta, poate căpătată de la părinții și bunicii mei. Am avut mereu exemple în familie, când cineva a ajutat un necunoscut fără vreun motiv anume. Îmi aduc aminte, când eram copil văzusem un alt copil de prin sat mergând dezbrăcat și i-am spus bunicii mele, care a mers repede în casă, a luat niște haine și le-a dat copilului. Pur și simplu fără motiv, ci pentru că așa se cuvenea. În 2006 tocmai terminasem anul trei din patru la Medicină în Texas, fiind refugiat după Uraganul Katrina și am venit un an în România să mă documentez pentru o lucrare de masterat. Aveam de făcut câteva stagii de observații în spitale din România. Dar am venit și ca sa pun bazele legale ale Fundației. Astfel, m-am axat pe burse educaționale, misiuni medicale și ajutor pentru școlile din Comuna Prisăcani, județul Iași. Am ales această comună pentru că bunicul meu, Alexandru Ignat, a fost director 20 de ani acolo și a reușit să construiască o școală nouă din fonduri și cu munca voluntara a locuitorilor satului. Asta în plin comunism!

– Primul Centru Craniofacial din Europa de Est este visul tău pentru Iași.  De ce continui să te îndrepți profesional spre România, de vreme ce ești un medic apreciat în SUA?
Nu este neapărat un vis, ci o nevoie pentru România. În 2006 sau 2007 am început primele misiuni medicale la sate împreună cu Amaris Koga, studentă la medicină, și medicii Dr. Radu Ciudin și Dr. Denisa Protopopescu, care au acordat consultații de specialitate la sate pentru locuitorii care, în majoritate, aveau acces doar la medicul de familie. În 2008 am revenit cu medici din State și împreună cu medici din România am mers în sate, timp de o săptămână, și au fost acordate consultații gratuite de obstetrică/ginecologie, pediatrie, cardiologie, gastroenterologie, and many others. A fost o experiență extraordinară: americanii lucrau cu românii, cot la cot, învățând unii de la alții probleme medicale. Dar a fost și un schimb cultural. Recent, Dr. Radu Ciudin a murit și a fost un șoc pentru lumea medicală si pentru toți cei care l-au cunoscut. A fost un profesionist desăvârșit, iar ca om period bun și sufletist. Când l-am cunoscut, m-a introdus la Clubul Rotary Curtea Veche și l-am avut pe Nicu Alifantis ca sponsor pentru primele două misiuni. Nu numai că Dr. Ciudin și soția dumnealui au venit pe banii lor, dar și-au și dăruit timpul lor liber să consulte pacienși prin județul Bacău. În misiunea din 2011 am fost în sate din județul Iași și am avut onoarea să primim ajutorul Rectorului de la UMF Iasi, Dr. Vasile Astărăstoaie și a Prorectorului Dr. Pieptu.  Dr Pieptu este de profesie plastician și, discutând cum am putea sprijini sistemul medical în sine pe partea de chirurgie plastică, marii arși ori centrele craniofaciale au fost aduse în discuție. Ne-am decis să ne îndreptăm atentia pentru realizarea unui centru craniofacial. Din 2014, am accesat mai multe granturi, din partea Rotary Club, pentru a forma o echipa multidisciplinară.  

– Ce investiții presupune acest vis și ce strategie aveți?
Pentru crearea unui centru craniofacial este nevoie de implicarea statului român deoarece este pentru sistemul public. În acest sens, trebuie dată o lege prin care să se poată înființa centrul. Ca loc, ar putea fi înființat la noul Spital Regional care se va construi la Iași. Granturile din partea Rotary Club sunt pentru formarea profesională a echipei. Mai mult, există susținere și din partea Universității din Virgina. Din 2014 până acum, deși s-au făcut demersuri, statul roman nu a fost dispus sa se implice.  

– Niciun sistem sanitar nu poate fi considerat excellent, de vreme ce dinamica evenimentelor este mereu în schimbare. Ce ar fi de îmbunătățit la sistemul medical din SUA?
Multe! Trebuie îmbunătățite accesul și calitatea la sistemul de sănătate, în particular pentru minorități, rambursarea serviciilor – deoarece în multe locuri costurile unui medic pentru consultația unui pacient sunt mai mari decât ceea ce se înapoaza, scăderea costurilor pentru cei ineficienti din sistem, creșterea numărului medicilor și asistentelor. Acum, pentru sistemul sanitar se acordă peste 17% din PIB și nu este suficient.

– Unde îți desfășori activitatea în SUA?
Actualmente, lucrez la Pittsburgh în Statul Pennsylannia, unde sunt Director de Microchirgie și Chirurgie Limfatică la Allegheny Health Network și Profesor asociat la Universitatea de Medicină din Pittsburgh. 

 – Ce te fascinează la profesia ta?
Absolut totul! Chirurgia plastică este chirurgie de la cap la picioare. Fiecare reconstrucție are aspectele ei specifice și de aceea, în timpul formării profesionale, noi nu învățăm numai să facem operatii, ci învățăm să privim modul de abordare a problemei. Întotdeauna avem mai multe opțiuni de reconstrucție. În fiecare duminică dimineața, la spitalul meu avem Școala de duminică” cu rezidenții, unde se prezintă cazurile pentru săptămâna care urmează. Rezidenții trebuie să propună cel puțin șase modalități de reconstrucție. De multe ori sunt chiar mai mult de șase! Plasticienii se pot specializa pe reconstrucții craniofaciale, chirurgia mâinii, chirurgia arșilor, microchirurgie sau estetică. Cu toate că operăm mai mult guide, la nivel de piele și muschi, ne putem mândri că putem muta un țesut sau putem repara vase limfatice și cu ajutorul unui robotic, lucrând cu cele mai mici fireplace existente și cu un ac de 50 de µm (microni). Un fir de păr are undeva în jur de 100 de µm.

 – Ce e imposibil în medicină?
Ceea ce se învață la școala de medicină e ceva infim în raport cu progresele tehnologiei care sunt, în totalitate, remarcabile. Pentru viitor, va fi interesantă combinația dintre intervențiile inteligenței artificiale cu sisteme chirurgicale de roboți. Deja sunt platforme unde roboții fac anastamoze intraabdominale fără ajutorul unui chirurg.  

–  Ce ar trebui să facă România ca să te recâștige?
Eu sunt format și practic în sistemul din SUA, iar în Romania legile nici nu mi-ar permite să fiu cadru didactic la o universitate de medicină, de exemplu. Eu desire să pot ajuta prin acțiuni comune pentru educarea noii generații de plasticieni, prin introducerea de tehnici noi, schimburi de idei, dar și prin legarea de prietenii între români și americani. 

 – Chirurgul plastician se ocupă cu frumusețea sau cu… normalitatea?
Gaspare Tagliacozzi, chirurg Italian din secolul XIV, e considerat părintele trendy a chirurgiei plastice și a scris cândva despre ceea ce stă la baza specialității noastre: „Noi reparăm ce natura a dat, dar soarta a luat. Nu ca să placă în ochii altuia, dar ca să ridice spiritului celui afectat.”

 – Pe site-ul tău, am regăsit două secțiuni: „aesthetic” și „reconstruction”. Cred că tocmai această împărțire a activității unui chirurg plastician face neînțeleasă pe deplin această ramură a medicinei printre oamenii simpli. Chirurgul plastician este „acuzat”, deseori de superficialitate pentru că transformă în realitate filtrele de pe Instagram. Cum privești această uniformizare a frumuseții?
Cred că orice plastician care se respectă îndeamnă pacienții la moderație, când vine vorba de înfrumusețare. Consider că anunțurile de pe social media care sunt făcute de așa-ziși beauty surgeons”, sunt făcute, de fapt, de niște persoane care nu sunt chirurgi plasticieni la bază, ci au alte specialități sau sunt chiar asistenți medicali. În SUA, toți cei care practică medicina se pot autointitula beauty surgeons,” dar numai cei care sunt board licensed” de American Board of Plastic Surgeons pot fi numi chirurgi plasticieni. Din păcate, de multe ori pacienții nu știu diferența dintre un chirurg plastician și acești chirurgi cosmeticieni”,  care, deseori, au o pregătire precară în estetica, gen curs de weekend. 

– În atenția lumii, mai mult decât oricând, sunt și cazurile transgender. Și ele menționate pe site-ul tău. Crezi că „grandma” (n.r. bunica) din România, cea pe care am văzut-o în fotografiile story de pe Facebook înțelege acest side?
Nu știu cât de cunoscute sunt cazurile de transgender în România, dar fără să intru într-o polemică, eu fac operații care sunt validate și care ajută pacientul. N-am avut niciun pacient transgender care, după operație, să aibă vreun remorse, chiar din contră. Ce am văzut, la aproape toate cazurile, este cum se schimbă încrederea de sine în comportamentul put up operatoriu.  Este o transformare incredibilă și la propriu și la figurat.

– Ai refuzat vreodată intervenții chirurgicale ireversibile din considerente etice?Evident. Câteodata sunt pacienți cu physique dysmorphic syndrome care niciodată nu vor fi mulțumiți. Fiecare pacient trebuie evaluat, ca sa nu operezi inutil pe cineva. 

 

 

„PIANUL RĂMÂNE O PASIUNE”

 

– Pacienții care necesită intervenții de chirurgie plastică sunt diferiți de cei în viața cărora intervine o intervenție chirurgicală, pentru că felul în care arată se schimbă pentru totdeauna. Care este cea mai emoționantă poveste din cariera ta?Fiecare mulțumesc” primit de la pacienți e ceva sacru pentru mine și aceasta este cea mai mare răsplată pe care o pot primi. Îmi aduc aminte, din timpul rezidențiatului, de un pacient ars aproape 70%, căruia inima îi bătea, în loc de 55%, undeva la 10-15%. După multe săptămâni în ATI și multe operații a supraviețuit, în ciuda complexității cazului. Când îl vedeam la clinică, îmi mulțumea, iar ochii lui erau plini de recunoștință. E un sentiment aparte, deosebit, să ai recunoștința unui pacient și sunt onorat și privilegiat să fiu în poziția asta. 

– Aceleași mâini țin bisturiul și mângâie pianul… Pasiunile story sunt pianul, echitația, istoria antică și apicultura. Cum reușești să îți împarți timpul, astfel încât să te bucuri de fiecare dintre aceste valențe ale personalității story, pe lângă profesie și voluntariat?
Cu toate că încă le am pasiuni pe toate, fiecare, în parte, a avut un loc particular în various etape ale vieții mele. Pianul rămâne o pasiune, chiar cu tot programul încărcat, iar munca de voluntariat a intrat în programul” de zi cu zi.  Ceea ce redau comunității, fie native unde trăiesc sau în Romania, e din dorința de a-i ajuta pe alții și de a face un bine aproapelui. Într-un fel, e un stil de viață. Ceea ce mi-aș dori este să am mai mult timp și pentru literatură, în afară de literatura de specialitate.

 

 



Source hyperlink

Leave a Reply

Your email address will not be published.